Standardele GRI reprezintă unul dintre instrumentele pe care managerii le au la dispoziție pentru a analiza și comunica public relația dintre activitatea de bază a organizației din care fac parte și factorii economici, sociali și de mediu. Această relație este bidirecțională – concretizată, pe de o parte, prin multiple forme de impact pozitiv și negativ pe care compania le poate genera direct sau indirect asupra oamenilor, naturii și economiei și, pe de altă parte, prin riscurile la care factorii socio-economici și de mediu pot expune afacerea. Necesitatea de a raporta poate fi reactivă, la solicitarea unor organisme de reglementare, a finanțatorilor sau a altor entități externe, sau preventivă, ca demers de adaptare a organizației la noul context economic global, puternic influențat de elemente precum schimbările climatice, disponibilitatea tot mai redusă a resurselor naturale, poluarea, pierderea biodiversității sau, din plan social, inechitatea, corupția, diversitatea sau respectarea drepturilor omului.

Parcurgerea unui ciclu de raportare în conformitate cu Standardele GRI aduce companiilor o serie de beneficii interne – alinierea viziunii și strategiei de business la noile realități, implementarea de noi sisteme de măsurare a performanței și management al riscurilor, creșterea atractivității ca angajator – și externe, precum consolidarea încrederii și reputației organizației în rândul clienților, finanțatorilor și a altor categorii de stakeholderi, sau asigurarea conformității cu cerințele organismelor de reglementare.

Într-o formă rudimentară, raportarea sustenabilității este deja obligatorie pentru companiile cu peste 500 de angajați, în baza Ordinului Ministerului Finanțelor Publice OMFP 1938/2016, revizuit prin OMFP 3456/2018, care transpune Directiva Uniunii Europene 2014/95/UE și impune  includerea în raportul administratorilor a unei „declarații nefinanciare” privind diversitatea, mediul, societatea, economia și  guvernanța, sau, opțional, detalierea relației dintre activitatea companiei și acești factori într-un raport separat.

În urma unei analize amănunțite, Comisia Europeană a concluzionat că această primă directivă (Non-Financial Reporting Directive – NFRD) nu a generat efectele pozitive scontate, anume transparentizarea și reducerea impactului negativ al afacerilor asupra mediului și societății. Așadar, a propus o directivă nouă, CSRD (Corporate Sustainability Reporting Directive), care deja a fost ratificată de forurile europene și va fi pusă în aplicare, eșalonat, începând cu anul 2025.

Principalele noutăți pe care aceasta le aduce se referă la:

• reducerea pragului privind numărul de angajați de la 500 la 250 și implicit extinderea domeniului de aplicare a cerințelor de raportare pentru includerea unor întreprinderi suplimentare – cca 50.000 în total la nivel european și cca 6.500 în România (față de aproximativ 750 în prezent) – printre care toate societățile mari și societățile cotate la bursă (cu excepția microîntreprinderilor cotate la bursă);
• introducerea cerinței de verificare (assurance) a informațiilor furnizate, de către un organism independent;
• precizarea mai în detaliu a informațiilor pe care societățile ar trebui să le raporteze și introducerea cerinței ca acestea să raporteze în conformitate cu standardele obligatorii ale UE de raportare privind durabilitatea;
• asigurarea faptului că toate informațiile sunt publicate ca parte a rapoartelor administratorilor societăților și prezentate într-un format digital, care poate fi citit automat.

 

Altfel spus, noua directivă înseamnă (1) mult mai multe companii obligate să raporteze, (2) un set clar de informații ce vor trebui raportate, incluse în noile standarde europene de raportare, deja publicate și ratificate, și (3) mai puțin subiectivism și mai multă obiectivitate, date concrete, comparabile, verificabile (inclusiv de către terți) și corelate cu datele financiare.

E important de știut, însă, că cerințele CSRD vin în completarea unor alte regulamente europene deja în vigoare, care solicită companiilor mari publicarea de informații privind alinierea activității proprii la „Taxonomia UE privind activitățile sustenabile”. Mai exact, cât la sută din veniturile realizate de companie provin din activități durabile? Și ce procent din cheltuielile angajate peste an au mers către achiziția de produse și servicii sustenabile? Cât din totalul investițiilor a avut astfel de obiective? Nu multe companii pot răspunde astăzi la aceste întrebări, iar cele care pot, constată că procentele care le rezultă la o astfel de analiză de tip „spune-mi din ce faci bani și pe ce îi cheltui, ca să-ți zic cât de sustenabil ești” sunt foarte mici. Și de aici începe munca.

Organizatoric, dacă până acum rapoartele nefinanciare (sau de CSR/sustenabilitate) erau în curtea departamentelor de comunicare, cu un statut similar materialelor de promovare sau marketing, în viitor vor intra sub coordonarea unor poziții mai degrabă tehnice, specializate în colectarea și analiza datelor. Mai mult, toate departamentele vor trebui să aloce resurse de timp și expertiză (internă sau externă) în sustenabilitate aplicată domeniului de activitate: achiziții, resurse umane, juridic, financiar, marketing și comunicare etc. Pentru că, de fapt, raportul de sustenabilitate reprezintă într-o primă fază punctul de plecare de la care departamentele își stabilesc ținte, alocă resurse și fac îmbunătățiri continue ale indicatorilor de sustenabilitate specifici, iar în anii următori rapoartele de sustenabilitate sunt de fapt rapoarte de progres.

Provocarea cea mai mare? Propria rezistență la schimbare.

Oportunitățile rezultă, de obicei, chiar din analiza datelor colectate ca parte a procesului de raportare, și se concretizează fie prin atenuarea sau eliminarea unor riscuri, fie prin identificarea unor forme de impact pozitiv pe care compania le poate dezvolta în mod profitabil.

---

Doru Mitrana
Trainer & Consultant Sustenabilitate, The CSR Agency