Planul European pentru Locuințe Accesibile (Affordable Housing Plan – AHP) reprezintă primul răspuns de politică publică coordonat al Uniunii Europene la criza accesibilității locuințelor. Energy Policy Group (EPG) a publicat o analiză despre aplicarea documentului în România, evidențiind discrepanțe semnificative între ambițiile planului și realitățile și nevoile specifice ale țării.

Provocările din sectorul locuințelor din România sunt modelate de o traiectorie post-comunistă distinctă: deși deține una dintre cele mai ridicate rate de proprietate asupra locuinței din UE (95.6%), țara se confruntă simultan cu supraaglomerare severă, un fond locativ îmbătrânit și ineficient energetic, costuri ridicate de construcție și o sărăcie rurală profundă. Aceste condiții structurale indică faptul că mai multe dintre mecanismele de bază ale planului au șanse reduse să producă rezultate fezabile pe termen lung în România fără adaptări semnificative.

Documentul redactat de Daniela Panica, Senior Researcher la EPG, prezintă atât aspectele care sunt adecvate contextului românesc, cât și pe cele care nu se aliniază acestuia, alături de recomandări. Accentul pus de plan pe renovarea locuințelor și pe consolidarea capacității sectorului construcțiilor răspunde bine celor mai urgente nevoi ale României, având în vedere că majoritatea clădirilor rezidențiale datează din perioada comunistă și necesită lucrări ample de modernizare. În plus, recunoașterea în plan a grupurilor vulnerabile — inclusiv tineri, lucrători esențiali, studenți și chiriași cu venituri reduse — creează o bază formală pentru ca România să integreze aceste categorii în legislația națională privind locuirea.

Pe de altă parte, sunt patru aspecte prin care Planul European pentru Locuințe Accesibile nu răspunde nevoilor României:

• Absența unei definiții comune la nivel european cu privire la locuințe accesibile reduce coerența politicilor publice și fundamentarea unor răspunsuri adaptate contextului național, atât în România, cât și în alte State Membre;
• Identificarea grupurilor vulnerabile în ceea ce privește locuirea este incompletă, omițându-se atât minoritățile etnice și persoanele vulnerabile cu statut de imigrant, cât și alte grupuri ce se confruntă cu discriminare în ceea ce privește accesul la locuire în România, în special comunitățile de romi din așezări segregate sau informale;
• Zonele rurale, unde locuiește aproape jumătate din populația României, primesc o atenție marginală, în ciuda provocărilor cumulate reprezentate de sărăcie, calitatea scăzută a locuirii și locuințelor, cât și accesul limitat la servicii de bază;
• Dependența planului de construcțiile noi ca soluție principală poate fi contraproductivă pentru România, unde costurile ridicate de construcție cât și standardele stricte de decarbonizare ale UE fac ca planurile de construcție la scară largă să fie financiar inaccesibile pentru majoritatea municipalităților.

„Planul ar beneficia de o abordare mai clar definită a conceptului de accesibilitate a locuirii, ceea ce ar sprijini mai eficient statele membre. Acesta ar putea stabili o definiție comună a locuințelor accesibile sau ar putea contura obiective specifice menite să răspundă vulnerabilității locative în rândul grupurilor vulnerabile. Mai mult, documentul strategic ar trebui să ofere un cadru mai clar pentru identificarea acestor grupuri, recunoscând în mod explicit originea etnică și statutul de imigrant ca factori care influențează accesul la locuințe accesibile. De asemenea, planul ar trebui să recunoască în mod explicit provocările specifice cu care se confruntă comunitățile rurale, inclusiv accesul limitat la serviciile sociale, finanțarea insuficientă pentru renovări și lipsa facilităților de bază. În cele din urmă, Planul European pentru Locuințe Accesibile ar putea acorda prioritate renovării și transformării clădirilor existente în locuințe sociale sau în cămine studențești pentru statele membre care nu au nevoie în primul rând de construcții noi la scară largă”, a declarat Daniela Panica, Senior Researcher, Energy Policy Group (EPG).

Mai mult, România se numără printre țările cu cele mai ridicate costuri de construcție din UE pentru clădirile rezidențiale noi. Politicile UE în domeniul construcțiilor plasează eficiența energetică în prim-planul agendei climatice, impunând statelor membre să respecte standarde stricte atât pentru renovări, cât și pentru construcții noi. În cazul clădirilor noi, standardul „Clădiri cu emisii zero” (ZEB), introdus prin reformarea Directivei privind performanța energetică a clădirilor (EPBD), va crește costurile inițiale, determinate de prima ecologică aplicată materialelor cu emisii reduse de carbon și de nevoia crescută de servicii specializate din partea arhitecților, inginerilor și firmelor de construcții. În consecință, o strategie de locuințe sociale care se bazează în principal pe construcții noi, așa cum este prevăzută în Plan, poate fi nerealizabilă din punct de vedere financiar pentru multe municipalități din România.

Un alt aspect important pentru România, este recunoașterea faptului că supraaaglomerarea este un aspect al crizei locuințelor. Supraaglomerarea este una dintre principalele probleme urgente din România în ceea ce privește condițiile de locuire și accesibilitatea, din cauza lipsei de locuințe la prețuri accesibile pentru grupurile vulnerabile, inclusiv copiii și tinerii. În acest context, AHP promovează conviețuirea intergenerațională ca soluție pentru lipsa de locuințe disponibile pentru studenți și tineri integrare și sprijin reciproc, se pare. Deși conviețuirea intergenerațională exiată, este insuficientă ca soluție pentru supraaglomerarea din România, unde multe familii trăiesc deja intergenerațional din cauza locuințelor inaccesibile, în special pentru gospodăriile cu venituri mici.

Studiul complet este disponibil aici.