O analiză extinsă realizată de Energy Policy Group (EPG), redactată de Ioana Maria Vasiliu și Ana-Maria Niculicea, arată că, în România, deșertificarea are implicații asupra vieții cotidiene a populației rurale, echilibrului economic și coeziunii sociale. Regiunile Sud-Est, Sud-Muntenia și Sud-Vest Oltenia se află în prima linie a impactului climatic. Zonele cele mai afectate includ județele Mehedinți, Olt, Giurgiu, Călărași, Teleorman, Ilfov (inclusiv București), Constanța și Tulcea. Acestea se confruntă cu un număr crescut de zile cu temperaturi ridicate și lipsă de precipitații, ceea ce amplifică deficitul de apă din sol și contribuie la procesele de aridizare³ și deșertificare. De asemenea, zonele marcate în roșu deschis și portocaliu închis indică arșiță severă sau ridicată, reflectând extinderea impactului și către alte teritorii din sudul și sud-estul țării. Astfel, se confirmă tendințele climatice, respectiv extinderea treptată și intensificarea aridizării în aceste zone, care accentuează vulnerabilitatea ecosistemelor și comunităților locale.

Impactul socio-economic al acestui fenomen se manifestă mai ales în comunitățile rurale dependente de agricultura de subzistență, unde se suprapun condițiile climatice extreme, o structură economică fragilă și un acces redus la infrastructură. Agricultura, principala sursă de venit pentru numeroase gospodării, înregistrează scăderi semnificative de productivitate, ceea ce limitează perspectivele economice și accentuează vulnerabilitatea locală. Lipsa alternativelor viabile de venit agravează situația, generând presiuni economice tot mai mari.

Accentul este pus pe impactul deșertificării asupra categoriilor sociale vulnerabile, adesea cele mai expuse efectelor schimbărilor climatice, din cauza unor factori precum sărăcia, accesul limitat la resurse, dependența de agricultura de subzistență și capacitatea redusă de adaptare la aceste efecte.

Impactul social asupra populației vulnerabile

Aproximativ 17% dintre persoanele aflate în sărăcie relativă trăiesc în sărăcie persistentă, având venituri sub pragul sărăciei pe o perioadă extinsă. Inegalitatea oportunităților rămâne o provocare majoră în România, accesul limitat la educație, servicii medicale și alte forme de sprijin social contribuind la perpetuarea sărăciei, în special în zonele dezavantajate. Transmiterea intergenerațională a acestor condiții limitează șansele copiilor și familiilor vulnerabile de a-și valorifica potențialul și de a ieși din ciclul sărăciei16.

În literatura de specialitate, aceste situații sunt descrise prin conceptul de „focare de vulnerabilitate”. Termenul face referire la acele spații unde procesele de marginalizare, lipsa de oportunități și vizibilitatea redusă în politicile publice se intersectează și conduc la excluderea unor grupuri sociale dintr-o viață sigură și demnă. Prin stigmatizare teritorială și lipsa accesului la resurse de bază, aceste comunități ajung să fie expuse în mod disproporționat riscurilor climatice. Astfel de focare se conturează ca rezultat al concentrării multiplelor surse de vulnerabilitate: sărăcie persistentă, acces limitat la educație, servicii medicale și sprijin social, în aceleași zone dezavantajate. Această concentrare amplifică expunerea și sensibilitatea familiilor afectate și le limitează capacitatea de adaptare, perpetuând transmiterea intergenerațională a sărăciei și reducând șansele copiilor și tinerilor de a-și valorifica potențialul.

Riscul de sărăcie în România este semnificativ mai ridicat în zonele rurale, unde este de peste trei ori mai mare decât în mediul urban (38% față de 11%). Disparitățile teritoriale sunt accentuate și la nivel regional (NUTS2), regiunea București-Ilfov înregistrând cel mai scăzut risc de sărăcie monetară (2,9%), în timp ce regiunile Sud-Vest Oltenia (31,6%) și Sud-Est (31,6%) se află printre cele mai afectate. Aceste dezechilibre influențează profund nivelul de trai și accesul echitabil la servicii esențiale în rândul comunităților rurale.

Concluzii și recomandări

România este expusă riscurilor climatice, în special în regiunile Sud-Vest Oltenia și Sud-Est, unde deșertificarea afectează comunitățile locale și accentuează inegalitățile sociale și teritoriale. Impactul se reflectă în scăderea veniturilor fermierilor, presiune suplimentară asupra bugetelor publice și dezechilibre economice. În plus, degradarea solurilor reduce capacitatea de stocare a carbonului, afectând reziliența agricolă și îngreunând atingerea obiectivelor climatice.

În lipsa unor intervenții de adaptare și restaurare, aceste efecte se pot accentua, motiv pentru care sunt necesare următoarele recomandări:

• Factorii de decizie ar trebui să acorde prioritate diversificării economice în zonele rurale afectate de deșertificare, integrând sprijin pentru surse alternative de venit în strategiile naționale și regionale. Aceasta înseamnă susținerea produselor agricole de calitate (care să respecte norme stricte de siguranță alimentară, trasabilitate și control), sprijinirea întreprinderilor mici non-agricole, dezvoltarea lanțurilor valorice locale și îmbunătățirea serviciilor publice, pentru a reduce dependența de agricultura de subzistență și a crește reziliența comunităților.
• Riscul de deșertificare trebuie să facă parte din planificarea locală și națională, influențând infrastructura, serviciile publice și politicile economice, nu doar din strategiile de mediu. România poate valorifica flexibilitatea PAC post-2027 și Strategia UE pentru Reziliența Apei pentru a include măsuri de adaptare în viitorul Plan Național Strategic și PNIESC, orientând finanțarea către regiunile cele mai vulnerabile.
• Programele de informare și formare pentru comunități și fermieri trebuie să sprijine gestionarea durabilă a terenurilor și adoptarea practicilor adaptive, precum agricultura regenerativă și utilizarea eficientă a apei. O rețea națională de transfer de cunoștințe, dezvoltată cu sprijin guvernamental și parteneri internaționali, ar putea facilita accesul la soluții existente (rotația culturilor, agrosilvicultura) și la tehnologii avansate (irigare de precizie), completate de finanțare publică pentru formare și asistență tehnică.
• Politicile de gestionare a carbonului trebuie consolidate prin integrarea restaurării terenurilor și împăduririi în strategiile de adaptare și atenuare, valorificând rolul „rezervoarelor de carbon” naturale în atingerea țintelor climatice. România ar trebui să lege aceste eforturi de PNIESC, să adopte Strategia Națională pentru Combaterea Deșertificării și să simplifice procedurile pentru proiectele de sechestrare a carbonului și împădurire.
• Dialogul și colaborarea între autorități, societatea civilă și sectorul privat pot fi consolidate prin platforme capabile să mobilizeze resurse și expertiză pentru proiecte esențiale de reziliență, precum refacerea sistemelor de irigații.