Asociația Energy Policy Group a publicat două analize exhaustive despre ce schimbări trebuie să aibă loc ca industriile grele din țară să mai poată funcționa într-o economie decarbonizată. Prima prezintă procesele alternative pentru producția de ciment, oțel și produse chimice, costul tranziției pentru fiecare sector industrial în parte, cât și oportunitatea de cost în ceea ce privește menținerea producției locale față de import. A doua publicație explică nevoia ca autoritățile să încurajeze materialele verzi printr-un sistem de achiziții publice ecologice, capitol la care țara noastră este codașă europeană.

Reprezentând o cincime din valoarea adăugată brută și din ocuparea forței de muncă, industria din România are o contribuție semnificativă pentru economia națională. Industria grea (oțel, ciment, produse chimice și altele) se va confrunta cu creșterea costurilor emisiilor și cu probleme majore de competitivitate la nivel European dacă România nu își asumă un traseu al decarbonizării.

Însă și acest proces are costuri semnificative de capital și operaționale, precum și concurența pentru resurse cu valoare ridicată, precum hidrogenul. Studiul EPG prezintă o evaluare a costurilor la nivel înalt a căilor de decarbonizare pentru sectoarele oțelului primar, cimentului și al produselor chimice din România.

În sectorul cimentului, decarbonizarea profundă nu va putea fi realizată fără captarea și stocarea carbonului, care vor necesita sprijin din partea statului până când clincherul verde va deveni competitiv. Cu toate acestea, fără decarbonizare, clincherul va costa de 10 ori mai mult în 2050 decât în prezent din cauza costurilor emisiilor, depășind în mod semnificativ orice primă de cost pentru clincherul verde.

Cu o plată totală estimată la 900 de milioane EUR pentru fiecare instalație medie în cadrul unui sistem simulat de contracte de carbon pentru diferență (CCfD) pentru perioada 2030-2044, cimentul va avea nevoie de alte instrumente de sprijin, precum achizițiile publice ecologice, pentru a suporta costul decarbonizării sale.

În producția primară de oțel, investițiile de capital și costurile OPEX crescute ale oțelului verde ar putea duce la o creștere a costurilor oțelului lichid cu 25% până în 2030. Astfel, oțelul verde ar deveni competitiv cu oțelul convențional abia spre 2050. Cu toate acestea, tranziția către oțelul verde ar permite economisirea a aproape 1,7 miliarde EUR/an din costurile emisiilor până în 2050. Costul și disponibilitatea hidrogenului ecologic vor fi un factor major pentru decarbonizarea cu succes a oțelului primar. Sprijinul autorităților, necesar până când oțelul verde devine competitiv, ar putea lua forma unui sprijin OPEX în cadrul unui sistem CCfD.

În sectorul produselor chimice de bază, menționăm că electrificarea încălzirii industriale ar putea aduce economii semnificative de energie și ar putea reduce cel puțin 17-25% din emisii. Producția de îngrășăminte va trebui să treacă la amoniac verde și să aplice măsuri suplimentare de decarbonizare pentru a rămâne competitivă, fiind probabil nevoie de sprijin public pentru a acoperi o primă pentru amoniacul verde și pentru a menține competitivitatea în fața importurilor potențial ieftine.

Hidrogenul regenerabil la prețuri accesibile va fi esențial pentru ca România să reducă la minimum dependența de importurile de îngrășăminte și chiar să devină un potențial producător de metanol ecologic.

Recomandări

Fără sprijin pentru investițiile în decarbonizare, există un risc real de relocare a producției interne și de creștere a dependenței de importuri. Dacă nu se iau măsuri imediate, există riscul ruperii lanțurilor de aprovizionare interne și al externalizării în afara țării a producției cu emisii intensive (oțel lichid, clincher și producția de amoniac). Importul de produse industriale ecologice oferă însă avantaje de cost relativ limitate, în detrimentul locurilor de muncă, al creșterii economice și al autonomiei strategice a României

Pentru a menține competitivitatea, a proteja locurile de muncă și a deveni un hub de producție industrială verde, experții EPG recomandă următoarele acțiuni-cheie:

• să stabilească un nou curs pentru politica sa industrială, aliniindu-se la Green Deal și la viitorul cadru al UE privind decarbonizarea industrială;
• evaluarea detaliată a costurilor de tranziție și stabilirea unui obiectiv clar pentru investițiile publice în decarbonizarea industrială până în 2030;
• conceperea și punerea în aplicare a unui sistem de contracte pentru diferențe de emisii de carbon pentru sectoarele cimentului și oțelului;
• publicarea unui plan detaliat de dezvoltare a infrastructurii, inclusiv a infrastructurii de transport și stocare a CO2 și a hidrogenului;
• Testarea unui sistem de achiziții publice ecologice pentru proiectele de infrastructură cheie (inclusiv utilizarea oțelului și a betonului) și evaluarea potențialului de extindere la produse precum vehiculele și navele.

Un sistem de achiziții publice ecologice bine conceput poate sprijini decarbonizarea industriilor grele, în special în cazul oțelului și cimentului. România trebuie să adopte cât mai curând un Plan național de acțiune pentru achizițiile publice ecologice, fiind unul dintre puținele state membre ale UE care nu are un plan obligatoriu. Este necesară și stabilirea unei liste extinse a categoriilor de produse, servicii și proiecte pentru care se vor aplica criterii de mediu în procesele de achiziție.

Astfel, autoritățile competente trebuie să își extindă și să își consolideze capacitățile responsabile cu conceperea și punerea în aplicare a unui sistem de achiziții publice ecologice prin înființarea unui organism central dedicat acestora; Pentru a crește capacitatea autorităților contractante de a derula proceduri complexe de achiziții publice ecologice și pentru a spori interesul producătorilor/potențialilor ofertanți pentru produse durabile, România trebuie să ofere formare continuă privind durabilitatea și procedurile de achiziții ecologice atât autorităților contractante, cât și operatorilor economici;