Într-o perioadă în care reducerea dependenței de importuri este în centrul atenției, hidrogenul verde și combustibilii pe bază de hidrogen reprezintă o piesă importantă a puzzle-ului, deoarece joacă un rol-cheie în decuplarea sectoarelor greu de abandonat de dependența de combustibilii fosili. Până în 2050, se preconizează că hidrogenul va fi implementat la scară largă în transportul pe distanțe lungi și în industria grea, reprezentând 80% din consumul final de energie în transportul maritim și aerian și fiind utilizat pentru producerea a 44% din fierul necesar pentru fabricarea oțelului, arată o analiză realizată de Mara Bălașa, asociată Energy Policy Group.

Hidrogenul poate contribui la autonomia strategică a Uniunii Europene în mai multe moduri. În primul rând, poate face acest lucru în mod direct, reducând dependența de combustibilii fosili importați și consolidând astfel securitatea energetică a regiunii. În al doilea rând, industriile care vor fi principalii consumatori ai hidrogenului au o importanță strategică, deoarece, de exemplu, oțelul contribuie la sectorul apărării, iar amoniacul asigură securitatea alimentară prin utilizarea sa în producția de îngrășăminte. Facilitarea adoptării hidrogenului de către aceste industrii constituie o măsură de sprijin, deoarece acestea vor avea acces la o sursă de energie flexibilă și sigură, care le va reduce și costurile legate de carbon, având în vedere că alocările gratuite în cadrul sistemului de comercializare a cotelor de emisii vor fi eliminate în curând. În același timp, hidrogenul contribuie la combaterea schimbărilor climatice prin decarbonizare, întrucât industriile grele și transportul pe distanțe lungi sunt surse majore de emisii globale de gaze cu efect de seră. Lipsa de acțiune sau acțiunile întârziate în acest sens pot deveni o amenințare la adresa securității naționale în fața potențialelor dezastre naturale și fenomene meteorologice extreme viitoare.

Ceea ce lipsește în prezent, însă, este o piață și un anumit grad de certitudine că va exista disponibilitatea de a plăti pentru hidrogenul verde, având în vedere prețul său ridicat și lipsa actuală a infrastructurii. O modalitate de a stimula cererea și de a asigura un angajament real al părților interesate este garantarea unei dezvoltări eficiente din punctul de vedere al timpului a infrastructurii și reducerea prețului ridicat. Prețul energiei electrice este principalul factor care determină acest preț ridicat, deoarece electroliza (adică procesul de producere a hidrogenului prin scindarea moleculei de apă) este un proces care consumă multă energie și necesită o sursă de energie curată pentru ca hidrogenul să poată fi etichetat ca verde. În UE, unele regiuni, cum ar fi Scandinavia și Peninsula Iberică, au avantaje în acest sens, prima datorită energiei hidroelectrice abundente, iar cea de-a doua datorită unei combinații între structura pieței energiei electrice și producția ridicată de energie din surse regenerabile, ceea ce permite prețuri mai mici la energia electrică.

Cu toate acestea, prețurile energiei electrice în UE sunt eterogene, ceea ce înseamnă că nu toate regiunile pot beneficia de acest nivel de accesibilitate. În acest caz, reducerea costurilor electrolizei ar putea fi realizată într-o anumită măsură prin eficiența energetică. Investițiile mai mari în cercetare și dezvoltare pot sprijini noi soluții tehnologice care permit ca electrolizoarele să devină mai ieftine la achiziție și mai eficiente din punct de vedere energetic, să consume mai puțină energie electrică și să aibă o durabilitate mai lungă. În plus, alocarea de fonduri pentru alte măsuri, cum ar fi investițiile în infrastructura de energie regenerabilă, modernizarea rețelelor și stocarea energiei, ar facilita, de asemenea, indirect extinderea utilizării hidrogenului, cu condiția ca aceste măsuri să conducă la reducerea costurilor energiei electrice.

Reducerea costurilor ar putea fi completată de obiective mai ambițioase la nivel național, de exemplu la transpunerea Directivei privind energia din surse regenerabile (RED III) în legislația națională. Deși RED III prevede că, până în 2030, minimum 1 % din totalul combustibililor utilizați în transporturi trebuie să fie combustibili regenerabili de origine non-biologică, statele membre ar putea depăși acest nivel și ar putea stabili un obiectiv mai ambițios pentru a accelera progresele în domeniul hidrogenului și a oferi mai multă certitudine utilizatorilor finali.

Dezvoltarea lanțurilor de aprovizionare cu hidrogen este un proces complex și de lungă durată, care necesită un angajament susținut și claritate în ceea ce privește obiectivele. Progresele rămân inegale în întreaga UE, fiind adesea împiedicate de politici fragmentate și de lipsa unor semnale coerente în materie de investiții. Pentru a accelera implementarea, sunt necesare angajamente mai ferme și mai specifice în cadrul strategiilor naționale în domeniul energiei și al industriei. Obiective mai clare, cadre de implementare solide și alinierea intersectorială sunt esențiale pentru a trece de la proiecte-pilot și anunțuri la ecosisteme scalabile și reziliente, care să servească atât intereselor economice, cât și celor de securitate.

Având în vedere atenția sporită acordată de statele membre ale UE apărării și creșterea fondurilor alocate acestui sector, este momentul să se reflecteze strategic asupra rolului pe termen lung al hidrogenului în acest domeniu. Este vorba despre o poveste de autosuficiență, de securitate energetică și de autonomie strategică, care ar putea fi inclusă în cheltuielile de apărare ca investiție legată de securitatea națională.

Mara Bălașa, asociată EPG: „Mara este asociată în cadrul programului „Economie curată” al EPG. Cu o formare în economie și științe politice (licență la Universitatea din Warwick), analiză economică aplicată și analiză de date (masterat la Școala de Economie din Stockholm), ea cercetează în prezent tranziția verde, cu accent pe politica industrială. Mara este doctorandă la Centrul pentru Strategii și Comunicare Strategică al Școlii de Economie din Stockholm din 2022. În timpul studiilor de masterat, a beneficiat de bursa UniCredit Foundation Masterscholarship pentru studenți de excelență. Anterior, Mara a fost analist de operațiuni de piață la Banca Centrală Europeană și cercetător în afaceri publice la Bruxelles, cu accent pe energie și transporturi. De asemenea, a lucrat pentru o scurtă perioadă în administrația publică, la Ministerul Economiei din România și la Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană.”